Adriana Lisandru
Vlad Drăgoi
Cristina Sirion, pictopoeta
Victor Marinescu
Raluca Şandor
Ştefan Ciobanu
Emilian Valeriu Pal
în ordinea asta, fiindcă nu există una deşi-ncepe cu Adrian Pop.
joi, 18 august 2011
duminică, 10 iulie 2011
Ne-ntrebarea zilei
Ministrul Funeriu şi-a dat bacu-n Franţa şi nu l-a echivalat în România!
Media face bulbuci la gură că nu se respectă legea!
În ţara noastră e, deci, mai important să ai bacu' - precum Vanghelie - decât să faci doctoratul, la Strasbourg, cu un laureat al premiului Nobel.
Media face bulbuci la gură că nu se respectă legea!
În ţara noastră e, deci, mai important să ai bacu' - precum Vanghelie - decât să faci doctoratul, la Strasbourg, cu un laureat al premiului Nobel.
joi, 7 iulie 2011
miercuri, 6 iulie 2011
ne-ntrebarea zilei
Crecă m-am prins: tăiem din ce în ce mai mulţi copaci şi construim din ce în ce mai multe kitsch-uri din otel în loc. Doar când nu vor mai fi deloc boscheţi ne vom putea arăta interesaţi de mediu şi vom putea striga cât de mult vrem noi să mărim grădinile, da' nu mai avem loc!
Doar aşa am mai putea păcăli vreun prost!
Doar aşa am mai putea păcăli vreun prost!
Mai bine la pârnaie, decât la şcoală!
Corina Drăgotescu ( ziaristă, înţeleg) propunea, într-o dezbatere televizată despre bac, o evaluare de tip grilă la limba română! În condiţiile în care din ce în ce mai mulţi români nu ştiu să lege o frază în limba maternă, doamna credea cu îndârjire în obiectivitatea evaluării în acest mod, considerând pesemne că e de neiertat să notezi, la examenul de maturitate, modul în care se exprimă un elev în limba maternă, maniera în care-şi argumentează acesta o opinie oarecare.
Tot domnia sa considera ambiguă cerinţa "redacteaza un eseu de doua-trei pagini, despre particularitatile de constructie a personajului dintr-un text dramatic studiat, apartinand unuia dintre autorii canonici: I.L.Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Sorescu" sugerând că autorii subiectului sunt cam cretini, pentru că au indus elevilor ideea că "Ultima noapte de dragoste..." e un text dramatic.
O informez pe distinsa doamnă că cerinţa era clară! Un text dramatic însemnează o piesă de teatru! Romanul nu e teatru decât dacă n-ai pus niciodată mâna pe carte! Iar doamna ziaristă ar trebui să ştie că toţi elevii au studiat la şcoală fie “Jocul ielelor”, fie “Suflete tari”, fie “Danton”, fie pe toate trei! Dacă madame nu ştie cine le-a scris, atunci nu-i treaba mea s-o învăţ. Îi doar să râd şi să mă crucesc! Atât că nu-mi mai dă de mult mâna s-o fac!
Ataşez subiectele de anu’ trecut şi mă-ntreb ca boul: ce anume i-a oprit pe iluştrii reprezentanţi media să analizeze, semnaleze, eticheteze, in 2010, acelaşi tip de subiecte? De ce nu şi-au manifestat interesul faţă de învăţământ acum doi ani…?
Întrebarea e greşită şi reformulez: în condiţiile în care elevii ar fi absolvit examenul în bine-cunoscutul procent fabulos, ar mai fi făcut raiting o discuţie despre starea deplorabilă a învăţământului românesc?
Ar mai fi apărut la televizor neaveniţi care, fără să fi deschis în viaţa lor programa obligatorie la limba şi literatura română, să declare că nu ai voie să evaluezi la bacalaureat noţiuni de teorie literară?
Dar ce ar trebui evaluat la Limba şi LITERATURA română? Aşa cum o distinsă blogheriţă prefera, ortografia? După care principii pedagogice ne ghidăm atunci când propunem să evaluăm elevii după cât bănuim că ştiu, iar nu după cât ar trebui să cunoască? Când alţii ridică bara săritorului la înălţime, io-n loc să antrenez sportivul, o cobor, ca să mă laud apoi că toţi ai mei au sărit bine?
Toată lumea cu sacii în căruţă, vezi bine că elevii s-ar fi dus bucuroşi la mare pe banii babachii, iar parinţii ar fi butonat telecomanda către vreo telenovelă, în timp ce profesorii, sau ăia cărora le mai pasă, ar fi strigat din nou şi-n van, ca cerşetorii, pe la porţi închise, că au dreptate străinii când ne bagă pe nas statistici din care reiese crud că suntem, jumătate dintre noi, analfabeţi funcţional! Cine îi crede pe isterici şi pe invidioşi, dacă listele noastre dovedesc ce copii inteligenţi avem?
Ar fi rămas doar puţini, cu ochii înlăcrimaţi, în faţa foilor cu rezultate. Ăia pe care azi îi aducem la televizor şi pe care anul trecut nu-i puteam deosebi în turma de hoţi şi de putori! Aceia care primesc pentru prima dată după atâţia ani recunoaşterea pe care o merită!
Anul ăsta, pentru prima dată, nu voi mai încerca să-mi explic de ce ăia care abia au promovat a doişpea au obţinut, la bac, nota la fel de mare ca a unui olimpic!
Şi pot să îi dau peste bot politicianului care habar nu are că ţara asta a ales să cheluiască 2500 de lei pe luna cu un deţinut, în timp ce pentru şcolarizarea unui copil plăteşte doar 800 de ron.
NB: Ministerul zice că profii şi-au recâştigat demnitatea! Mă râd (sic!)! E până la urma vina noastră că ne lăsăm umiliţi de leul ăla plătit pe teza corectată şi că mai credem că demn înseamnă să n-avem un examen corect decât spionaţi de camerele video!
Sitografie:
http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/aprilie/14/subiecte_bac_2010_limba_romana1.pdf
http://www.mediafax.ro/economic/statul-cheltuie-600-de-euro-pe-an-pentru-fiecare-elev-de-liceu-jumatate-din-bani-au-fost-cheltuiti-degeaba-8434950
http://www.financiarul.ro/2010/09/23/statul-roman-cheltuie-aproape-2-500-de-lei-pe-luna-pentru-un-detinut/
Tot domnia sa considera ambiguă cerinţa "redacteaza un eseu de doua-trei pagini, despre particularitatile de constructie a personajului dintr-un text dramatic studiat, apartinand unuia dintre autorii canonici: I.L.Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Sorescu" sugerând că autorii subiectului sunt cam cretini, pentru că au indus elevilor ideea că "Ultima noapte de dragoste..." e un text dramatic.
O informez pe distinsa doamnă că cerinţa era clară! Un text dramatic însemnează o piesă de teatru! Romanul nu e teatru decât dacă n-ai pus niciodată mâna pe carte! Iar doamna ziaristă ar trebui să ştie că toţi elevii au studiat la şcoală fie “Jocul ielelor”, fie “Suflete tari”, fie “Danton”, fie pe toate trei! Dacă madame nu ştie cine le-a scris, atunci nu-i treaba mea s-o învăţ. Îi doar să râd şi să mă crucesc! Atât că nu-mi mai dă de mult mâna s-o fac!
Ataşez subiectele de anu’ trecut şi mă-ntreb ca boul: ce anume i-a oprit pe iluştrii reprezentanţi media să analizeze, semnaleze, eticheteze, in 2010, acelaşi tip de subiecte? De ce nu şi-au manifestat interesul faţă de învăţământ acum doi ani…?
Întrebarea e greşită şi reformulez: în condiţiile în care elevii ar fi absolvit examenul în bine-cunoscutul procent fabulos, ar mai fi făcut raiting o discuţie despre starea deplorabilă a învăţământului românesc?
Ar mai fi apărut la televizor neaveniţi care, fără să fi deschis în viaţa lor programa obligatorie la limba şi literatura română, să declare că nu ai voie să evaluezi la bacalaureat noţiuni de teorie literară?
Dar ce ar trebui evaluat la Limba şi LITERATURA română? Aşa cum o distinsă blogheriţă prefera, ortografia? După care principii pedagogice ne ghidăm atunci când propunem să evaluăm elevii după cât bănuim că ştiu, iar nu după cât ar trebui să cunoască? Când alţii ridică bara săritorului la înălţime, io-n loc să antrenez sportivul, o cobor, ca să mă laud apoi că toţi ai mei au sărit bine?
Toată lumea cu sacii în căruţă, vezi bine că elevii s-ar fi dus bucuroşi la mare pe banii babachii, iar parinţii ar fi butonat telecomanda către vreo telenovelă, în timp ce profesorii, sau ăia cărora le mai pasă, ar fi strigat din nou şi-n van, ca cerşetorii, pe la porţi închise, că au dreptate străinii când ne bagă pe nas statistici din care reiese crud că suntem, jumătate dintre noi, analfabeţi funcţional! Cine îi crede pe isterici şi pe invidioşi, dacă listele noastre dovedesc ce copii inteligenţi avem?
Ar fi rămas doar puţini, cu ochii înlăcrimaţi, în faţa foilor cu rezultate. Ăia pe care azi îi aducem la televizor şi pe care anul trecut nu-i puteam deosebi în turma de hoţi şi de putori! Aceia care primesc pentru prima dată după atâţia ani recunoaşterea pe care o merită!
Anul ăsta, pentru prima dată, nu voi mai încerca să-mi explic de ce ăia care abia au promovat a doişpea au obţinut, la bac, nota la fel de mare ca a unui olimpic!
Şi pot să îi dau peste bot politicianului care habar nu are că ţara asta a ales să cheluiască 2500 de lei pe luna cu un deţinut, în timp ce pentru şcolarizarea unui copil plăteşte doar 800 de ron.
NB: Ministerul zice că profii şi-au recâştigat demnitatea! Mă râd (sic!)! E până la urma vina noastră că ne lăsăm umiliţi de leul ăla plătit pe teza corectată şi că mai credem că demn înseamnă să n-avem un examen corect decât spionaţi de camerele video!
Sitografie:
http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/aprilie/14/subiecte_bac_2010_limba_romana1.pdf
http://www.mediafax.ro/economic/statul-cheltuie-600-de-euro-pe-an-pentru-fiecare-elev-de-liceu-jumatate-din-bani-au-fost-cheltuiti-degeaba-8434950
http://www.financiarul.ro/2010/09/23/statul-roman-cheltuie-aproape-2-500-de-lei-pe-luna-pentru-un-detinut/
marți, 28 iunie 2011
Recenzii în clepsidră
"În faţa mea stă nu o carte, ci o grădină. Cu flori culese din trăirile vieţii, prinse în cuvinte, într-o ţesătură brodată în culorii calde şi vii. Seamănă mult cu o iie populară, doar că autoarea poveştilor din volum le trăieşte şi le însemnează pe tesătura fină a cărţii cu acul şi aţa iubirii de oameni. Cu inima deschisă, pe căile tainice ale destinului, poţi să păstrezi, ca un adevărat colecţionar, tot ceea ce viaţa dăruie celor pregătiţi să primească.” (http://confluente.ro/Literatura--Recenzii/_flori_in_clepsidra_de_corina_lucia_costea.html )
Aşa începe o recenzie, Msieursdames, da’ nu cred să vă fi prins! Şi am cetit-o toată! Mă! De ce dracu’ lucrurile care trebuie să fie scurte-s de obicei prea lungi, iar alea lungi te ustură? Rânjăsc! Pesemne tătuca Froid ar fi avut ceva de spus din ce mi-a ieşit aici, neintenţionat!
Da’ hai ‘napoi la oi!
'Otorele, pe numele dumisale Constantin Popescu, învaţă cititorul că substantivul “ie” (bluză!) se scrie, pentru dramatism(?), cu doi de “i”, iar “dăruieşte”, pentru mai multă culoare (?), se prescurtează, din poignée, la “dăruie”.
Să ne mai râdem (sic!) de “căile tainice ale destinului”, în aceste condiţii, mi-ar denunţa sadismul pe care, deocamdată, nu vreau să-l dezvălui.
Fraza “Toate ale oamenilor, sărbători ale călătorilor ce se întâlnesc pe drumurile vieţii, se despart sau rămân împreună, alcătuind împletiri de destin, toate sunt prinse în povestirile din carte.” mă lasă descumpănită. Nu ştiu la ce s-ar putea referi sintagma “toate ale oamenilor” iar recenzorul … ‘poi recenzorul se sfieşte să-mi dea detalii. Ezitarea lui mă împinge să citesc mai departe cum te-mpinge Aghiuţă la păcat!
Dar omu’ devine sfătos în detrimentul clarităţii şi conchide mai departe că “oricine este deschis către oameni îşi poate struni experienţele fie plăcute, fie mai puţin fericite, în mici pilde de umanitate care nu costă nimic de obicei, în afara unei atenţii deosebite.”
Dau să-mi fac o cruce, cu greu mă abţin. Am mari dubii că mi-aş putea vreodată struni experienţele prin care-am trecut. Cu atât mai mult, nu le-aş putea struni in pilde de umanitate care să coste o atenţie deosebită.
“O intuiţie tipic feminină, această atenţie, mai cu seamă asupra detaliilor, dăruind mult farmec povestirilor, este cuprinsă în ţesătura brodată nu numai cu simple întâmplări (oare există cu adevărat întâmplări, cu atât mai mult întâmplări simple?), ci şi cu un sentiment de bucurie a vieţii, un fel de „joie de vivre”, cum l-ar numi francezii. E un lucru important, poate singura înţelepciune care trece senină peste toate greutăţile zilelor.”
Deci o intuiţie feminină este cuprinsă în faimoasa ţesătură iar ţesătura e brodată cu întâmplări şi cu un sentiment de bucurie!
Îmi susură careva în ureche că durerea asta de cap ar trebui să aibă altă sursă! Mi-adun creierii şi trec mai departe, ignorând dilema din paranteze!
“Un cântec poate înfrânge un tun şi o vorbă bună poate descătuşa adevărate miracole, iar cel ce posedă spiritul (mioritic?) poate învinge până şi moartea, înspăimântătoare pentru mai toţi oamenii.”
Am un deja-vu înspăimântător. Aceeaşi stare ca în faţa unei teze la română despre care ştiu deja că va fi notată sub cinci iar plodu-i deja corigent.
„„Bucuroşi le-om duce toate...”, scria Poetul. Un exemplu: „La şcoală, mi-am servit colegii cu gogoşi de post, cu gem de caise, făcute de firma „Scalini” (proaspete şi gustoase, ceva mai „neconvenţional”) şi suc (acidulat şi neacidulat). La prima mea oră, de la 10 (clasa de filo), mai era, dintre eleve, o sărbătorită. Am râs cu lacrimi când ne-au cântat „La mulţi ani!” şi-au zis: „amândouă să trăiască, amândouă să trăiască. La mulţi ani!” (pag. 126). Un om care zâmbeşte este un om frumos şi puternic.”
Firma “Scalini” face aşadar gogoşi de post cu gem de caise, nu cu ciocolată, nu cu vanilie, iar sucurile servite au fost şi acidulate si neacidulate!! Aş fi fost interesată să aflu cine le-a produs. Firma “Pepsi” ori (mai) celebra “Coca Cola”? Pe sticlă scria oare Fanta, Mirinda sau Zup?
Pentru că nu zâmbesc deloc, aflu, după un mic efort de gândire, că nu-s nici frumoasă nici puternică atunci când îmi vine să mă iau cu mâinile de păr!
Detaliile astea, groteşti prin lipsa de interes, îs de un comic involuntar care-mi stârneşte compasiunea. Milă pentru un scriitor care-i capabil să povestească asemenea bazaconii, milă pentru recenzorul care le consideră demne de-a fi citate, milă infinită pentru concluzia din final. Toată lumea zâmbeşte, la un moment dat. Rezultă că toţi cretinii devin frumoşi şi puternici de câte ori trag de comisuri în sus!
Dar mai luaţi, că mai avem! Şi-i de firmă!
„Ar putea părea doar reportaje sau simple pagini de jurnal personal, dar povestirile Corinei Lucia Costea sunt înlănţuiri de figuri şi fapte ca într-un serial de televiziune, trăit însă în fiecare clipă. Se citesc uşor, aşteptând urmarea, mesajul transmis fiind doar aparent simplu de înţeles.”
Dacă aşteaptă cineva un comentariu din partea-mi, va fi dezamăgit! Frumuseţea acestor rânduri şade-n faptul că mesaju-i “aparent simplu de înţeles”. Şi nu-i voi rupe vraja! Nu mă lasă inima!
Nu mă lasă nici să trec peste “trecătoarele zbuciumări ale istoriei”, pentru că urmeză să mi se reveleze un miracol: “ Istoria înseamnă oameni, fapte, nu simple date consemnate în cronici şi hrisoave.”
Dar mă voi opri brusc la convingerea că “volumul tipărit vine să confere stabilitatea bine meritată pe raftul de bibliotecă”!
Aş vrea să mai zic ceva dar m-a suguşat emoţia.Mă gândesc că instabilitatea de pe raft ar putea fi dată de un şurub prost strâns sau de o denivelare-n parchet. N-am să spun asta.
Voi încheia doar, vlăguită, citând unicul comentator de sub text şi dându-i dreptate: abia am terminat de citit o “recenzie acută”!
Precum criza literaturii române.
Aşa începe o recenzie, Msieursdames, da’ nu cred să vă fi prins! Şi am cetit-o toată! Mă! De ce dracu’ lucrurile care trebuie să fie scurte-s de obicei prea lungi, iar alea lungi te ustură? Rânjăsc! Pesemne tătuca Froid ar fi avut ceva de spus din ce mi-a ieşit aici, neintenţionat!
Da’ hai ‘napoi la oi!
'Otorele, pe numele dumisale Constantin Popescu, învaţă cititorul că substantivul “ie” (bluză!) se scrie, pentru dramatism(?), cu doi de “i”, iar “dăruieşte”, pentru mai multă culoare (?), se prescurtează, din poignée, la “dăruie”.
Să ne mai râdem (sic!) de “căile tainice ale destinului”, în aceste condiţii, mi-ar denunţa sadismul pe care, deocamdată, nu vreau să-l dezvălui.
Fraza “Toate ale oamenilor, sărbători ale călătorilor ce se întâlnesc pe drumurile vieţii, se despart sau rămân împreună, alcătuind împletiri de destin, toate sunt prinse în povestirile din carte.” mă lasă descumpănită. Nu ştiu la ce s-ar putea referi sintagma “toate ale oamenilor” iar recenzorul … ‘poi recenzorul se sfieşte să-mi dea detalii. Ezitarea lui mă împinge să citesc mai departe cum te-mpinge Aghiuţă la păcat!
Dar omu’ devine sfătos în detrimentul clarităţii şi conchide mai departe că “oricine este deschis către oameni îşi poate struni experienţele fie plăcute, fie mai puţin fericite, în mici pilde de umanitate care nu costă nimic de obicei, în afara unei atenţii deosebite.”
Dau să-mi fac o cruce, cu greu mă abţin. Am mari dubii că mi-aş putea vreodată struni experienţele prin care-am trecut. Cu atât mai mult, nu le-aş putea struni in pilde de umanitate care să coste o atenţie deosebită.
“O intuiţie tipic feminină, această atenţie, mai cu seamă asupra detaliilor, dăruind mult farmec povestirilor, este cuprinsă în ţesătura brodată nu numai cu simple întâmplări (oare există cu adevărat întâmplări, cu atât mai mult întâmplări simple?), ci şi cu un sentiment de bucurie a vieţii, un fel de „joie de vivre”, cum l-ar numi francezii. E un lucru important, poate singura înţelepciune care trece senină peste toate greutăţile zilelor.”
Deci o intuiţie feminină este cuprinsă în faimoasa ţesătură iar ţesătura e brodată cu întâmplări şi cu un sentiment de bucurie!
Îmi susură careva în ureche că durerea asta de cap ar trebui să aibă altă sursă! Mi-adun creierii şi trec mai departe, ignorând dilema din paranteze!
“Un cântec poate înfrânge un tun şi o vorbă bună poate descătuşa adevărate miracole, iar cel ce posedă spiritul (mioritic?) poate învinge până şi moartea, înspăimântătoare pentru mai toţi oamenii.”
Am un deja-vu înspăimântător. Aceeaşi stare ca în faţa unei teze la română despre care ştiu deja că va fi notată sub cinci iar plodu-i deja corigent.
„„Bucuroşi le-om duce toate...”, scria Poetul. Un exemplu: „La şcoală, mi-am servit colegii cu gogoşi de post, cu gem de caise, făcute de firma „Scalini” (proaspete şi gustoase, ceva mai „neconvenţional”) şi suc (acidulat şi neacidulat). La prima mea oră, de la 10 (clasa de filo), mai era, dintre eleve, o sărbătorită. Am râs cu lacrimi când ne-au cântat „La mulţi ani!” şi-au zis: „amândouă să trăiască, amândouă să trăiască. La mulţi ani!” (pag. 126). Un om care zâmbeşte este un om frumos şi puternic.”
Firma “Scalini” face aşadar gogoşi de post cu gem de caise, nu cu ciocolată, nu cu vanilie, iar sucurile servite au fost şi acidulate si neacidulate!! Aş fi fost interesată să aflu cine le-a produs. Firma “Pepsi” ori (mai) celebra “Coca Cola”? Pe sticlă scria oare Fanta, Mirinda sau Zup?
Pentru că nu zâmbesc deloc, aflu, după un mic efort de gândire, că nu-s nici frumoasă nici puternică atunci când îmi vine să mă iau cu mâinile de păr!
Detaliile astea, groteşti prin lipsa de interes, îs de un comic involuntar care-mi stârneşte compasiunea. Milă pentru un scriitor care-i capabil să povestească asemenea bazaconii, milă pentru recenzorul care le consideră demne de-a fi citate, milă infinită pentru concluzia din final. Toată lumea zâmbeşte, la un moment dat. Rezultă că toţi cretinii devin frumoşi şi puternici de câte ori trag de comisuri în sus!
Dar mai luaţi, că mai avem! Şi-i de firmă!
„Ar putea părea doar reportaje sau simple pagini de jurnal personal, dar povestirile Corinei Lucia Costea sunt înlănţuiri de figuri şi fapte ca într-un serial de televiziune, trăit însă în fiecare clipă. Se citesc uşor, aşteptând urmarea, mesajul transmis fiind doar aparent simplu de înţeles.”
Dacă aşteaptă cineva un comentariu din partea-mi, va fi dezamăgit! Frumuseţea acestor rânduri şade-n faptul că mesaju-i “aparent simplu de înţeles”. Şi nu-i voi rupe vraja! Nu mă lasă inima!
Nu mă lasă nici să trec peste “trecătoarele zbuciumări ale istoriei”, pentru că urmeză să mi se reveleze un miracol: “ Istoria înseamnă oameni, fapte, nu simple date consemnate în cronici şi hrisoave.”
Dar mă voi opri brusc la convingerea că “volumul tipărit vine să confere stabilitatea bine meritată pe raftul de bibliotecă”!
Aş vrea să mai zic ceva dar m-a suguşat emoţia.Mă gândesc că instabilitatea de pe raft ar putea fi dată de un şurub prost strâns sau de o denivelare-n parchet. N-am să spun asta.
Voi încheia doar, vlăguită, citând unicul comentator de sub text şi dându-i dreptate: abia am terminat de citit o “recenzie acută”!
Precum criza literaturii române.
luni, 27 iunie 2011
Aceasta este ... ete! A treia postare în blog!
Nu, că acum o să spun ceva! Chiar o să spun. Şmecheria faină cu blogurile astea e că-s mai sigure decât jurnalul de supt pernă - chiar dacă îl laşi intenţionat la vedere, tot nu ţi-l citeşte nimeni!
Vreau să-mi povestesc azi despre cum mi-am făcut io cont pe roliteratura.
Dar inca n-am chef.
Poate-n postarea nr.4.
Later edit:
Mă mănâncă uneori în buricul dejtelor, precum îi mănâncă pe alţii în cur. Mă rog, e acelaşi lucru, dacă-i să privim din perspectiva consecinţelor.
Iată de ce, săptămâna trecută, după ce-am scris ceva dspre relaţia mea năbădăioasă cu Dumnezeu, mi-am dat seama că nu am unde să public textu'.
Şi, cum degeaba îţi ridici poalele-n cap dacă nu te vede nimeni, mi-am făcut cont cu adresa oficială de mail, pe RoLiteratura.ro, unde am fost întâmpinată cu tradiţionalul "bun venit!" şi cu ceva explicaţii de tipul suntem un portal dedicat culturii scrise, cu un obiectiv simplu: refacerea legăturii între publicul larg si literatură.
Mulţumită de ce văz, mă duc să cetesc regulamentul, ca orice om de bun simţ.
Să spicuiesc şi de acolo ceva: Începusem să scriem acest proiect in extenso, cu justificări cu tot.
...'oooopa! Băieţii ăştia nu ştiu să folosească mai mult ca perfectul, atuncea-mi zic, dar merg mai departe, sedusă de frumuseţea lui "oricine poate fi membru al comunităţii" şi deschid prima poezie dintr-un şir oarecare.
Cu minuscule, poeziei îi zicea "ţiţi" şi nu era mare lucru de capu' ei.
Să scriu ceva şi-n dreptul altora, înainte de a aştepta reacţii la ce-am produs io, gândesc, şi elaborez câteva rânduri cerând şi nişte explicaţii de la autor.
Înainte de-a trimete "comul" (ce mizerie de cuvânt!), arunc un ochi la ce-au zis alţii.
Mare greşală! Văz că poezia o prins de minune, mai puţin finalul scris în spanioleşte. Utilizatorul Recheşan Gheorghe zice că nu-l vede pe ţiţi ("al lor", nu "al nostru"!) la "Sangrada Familia" sau în "Plaza des armas". Mă râd un pic, de ce n-aş recunoaşte-o, dar adaug doar un post scriptum, sugerându-i domnului Recheşan numele corect al catedralei. Evident, politeţea m-a oprit să tai şi "s"-ul din "Piaţa armelor". Ăla era bun, atât că-n franţuzeşte!
Depun deci oul şi mă pun pe aşteptat.
După trii zile, răpusă de nerăbdare, cer lămuriri - de ce-adică nu mi-au publicat mesajul?
Şi, pentru că nu am primit un răspuns oficial, îmi voi lua libertatea de-a trage de concluzii în jos, fără el.
Evident, nu oricine poate fi membru al comunităţii roliterare!
Ăia care ştiu să facă acordul subiectului cu predicatul la mai-mult-ca-perfect, nu au ce căuta pe site!
Lucru cât se poate de firesc, până la urmă - ce ne-ar putea învăţa nişte agramaţi şi cum ar putea ei "reface legătura dintre publicul larg şi literatură" ... orice-ar însemna aceasta?!
Mez omaj!
Vreau să-mi povestesc azi despre cum mi-am făcut io cont pe roliteratura.
Dar inca n-am chef.
Poate-n postarea nr.4.
Later edit:
Mă mănâncă uneori în buricul dejtelor, precum îi mănâncă pe alţii în cur. Mă rog, e acelaşi lucru, dacă-i să privim din perspectiva consecinţelor.
Iată de ce, săptămâna trecută, după ce-am scris ceva dspre relaţia mea năbădăioasă cu Dumnezeu, mi-am dat seama că nu am unde să public textu'.
Şi, cum degeaba îţi ridici poalele-n cap dacă nu te vede nimeni, mi-am făcut cont cu adresa oficială de mail, pe RoLiteratura.ro, unde am fost întâmpinată cu tradiţionalul "bun venit!" şi cu ceva explicaţii de tipul suntem un portal dedicat culturii scrise, cu un obiectiv simplu: refacerea legăturii între publicul larg si literatură.
Mulţumită de ce văz, mă duc să cetesc regulamentul, ca orice om de bun simţ.
Să spicuiesc şi de acolo ceva: Începusem să scriem acest proiect in extenso, cu justificări cu tot.
...'oooopa! Băieţii ăştia nu ştiu să folosească mai mult ca perfectul, atuncea-mi zic, dar merg mai departe, sedusă de frumuseţea lui "oricine poate fi membru al comunităţii" şi deschid prima poezie dintr-un şir oarecare.
Cu minuscule, poeziei îi zicea "ţiţi" şi nu era mare lucru de capu' ei.
Să scriu ceva şi-n dreptul altora, înainte de a aştepta reacţii la ce-am produs io, gândesc, şi elaborez câteva rânduri cerând şi nişte explicaţii de la autor.
Înainte de-a trimete "comul" (ce mizerie de cuvânt!), arunc un ochi la ce-au zis alţii.
Mare greşală! Văz că poezia o prins de minune, mai puţin finalul scris în spanioleşte. Utilizatorul Recheşan Gheorghe zice că nu-l vede pe ţiţi ("al lor", nu "al nostru"!) la "Sangrada Familia" sau în "Plaza des armas". Mă râd un pic, de ce n-aş recunoaşte-o, dar adaug doar un post scriptum, sugerându-i domnului Recheşan numele corect al catedralei. Evident, politeţea m-a oprit să tai şi "s"-ul din "Piaţa armelor". Ăla era bun, atât că-n franţuzeşte!
Depun deci oul şi mă pun pe aşteptat.
După trii zile, răpusă de nerăbdare, cer lămuriri - de ce-adică nu mi-au publicat mesajul?
Şi, pentru că nu am primit un răspuns oficial, îmi voi lua libertatea de-a trage de concluzii în jos, fără el.
Evident, nu oricine poate fi membru al comunităţii roliterare!
Ăia care ştiu să facă acordul subiectului cu predicatul la mai-mult-ca-perfect, nu au ce căuta pe site!
Lucru cât se poate de firesc, până la urmă - ce ne-ar putea învăţa nişte agramaţi şi cum ar putea ei "reface legătura dintre publicul larg şi literatură" ... orice-ar însemna aceasta?!
Mez omaj!
joi, 23 iunie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)