Recenzii în clepsidră

"În faţa mea stă nu o carte, ci o grădină. Cu flori culese din trăirile vieţii, prinse în cuvinte, într-o ţesătură brodată în culorii calde şi vii. Seamănă mult cu o iie populară, doar că autoarea poveştilor din volum le trăieşte şi le însemnează pe tesătura fină a cărţii cu acul şi aţa iubirii de oameni. Cu inima deschisă, pe căile tainice ale destinului, poţi să păstrezi, ca un adevărat colecţionar, tot ceea ce viaţa dăruie celor pregătiţi să primească.” (http://confluente.ro/Literatura--Recenzii/_flori_in_clepsidra_de_corina_lucia_costea.html )
Aşa începe o recenzie, Msieursdames, da’ nu cred să vă fi prins! Şi am cetit-o toată! Mă! De ce dracu’ lucrurile care trebuie să fie scurte-s de obicei prea lungi, iar alea lungi te ustură? Rânjăsc! Pesemne tătuca Froid ar fi avut ceva de spus din ce mi-a ieşit aici, neintenţionat!
Da’ hai ‘napoi la oi!
'Otorele, pe numele dumisale Constantin Popescu, învaţă cititorul că substantivul “ie” (bluză!) se scrie, pentru dramatism(?), cu doi de “i”, iar “dăruieşte”, pentru mai multă culoare (?), se prescurtează, din poignée, la “dăruie”.
Să ne mai râdem (sic!) de “căile tainice ale destinului”, în aceste condiţii, mi-ar denunţa sadismul pe care, deocamdată, nu vreau să-l dezvălui.
Fraza “Toate ale oamenilor, sărbători ale călătorilor ce se întâlnesc pe drumurile vieţii, se despart sau rămân împreună, alcătuind împletiri de destin, toate sunt prinse în povestirile din carte.” mă lasă descumpănită. Nu ştiu la ce s-ar putea referi sintagma “toate ale oamenilor” iar recenzorul … ‘poi recenzorul se sfieşte să-mi dea detalii. Ezitarea lui mă împinge să citesc mai departe cum te-mpinge Aghiuţă la păcat!
Dar omu’ devine sfătos în detrimentul clarităţii şi conchide mai departe că “oricine este deschis către oameni îşi poate struni experienţele fie plăcute, fie mai puţin fericite, în mici pilde de umanitate care nu costă nimic de obicei, în afara unei atenţii deosebite.”
Dau să-mi fac o cruce, cu greu mă abţin. Am mari dubii că mi-aş putea vreodată struni experienţele prin care-am trecut. Cu atât mai mult, nu le-aş putea struni in pilde de umanitate care să coste o atenţie deosebită.
“O intuiţie tipic feminină, această atenţie, mai cu seamă asupra detaliilor, dăruind mult farmec povestirilor, este cuprinsă în ţesătura brodată nu numai cu simple întâmplări (oare există cu adevărat întâmplări, cu atât mai mult întâmplări simple?), ci şi cu un sentiment de bucurie a vieţii, un fel de „joie de vivre”, cum l-ar numi francezii. E un lucru important, poate singura înţelepciune care trece senină peste toate greutăţile zilelor.”
Deci o intuiţie feminină este cuprinsă în faimoasa ţesătură iar ţesătura e brodată cu întâmplări şi cu un sentiment de bucurie!
Îmi susură careva în ureche că durerea asta de cap ar trebui să aibă altă sursă! Mi-adun creierii şi trec mai departe, ignorând dilema din paranteze!
“Un cântec poate înfrânge un tun şi o vorbă bună poate descătuşa adevărate miracole, iar cel ce posedă spiritul (mioritic?) poate învinge până şi moartea, înspăimântătoare pentru mai toţi oamenii.”
Am un deja-vu înspăimântător. Aceeaşi stare ca în faţa unei teze la română despre care ştiu deja că va fi notată sub cinci iar plodu-i deja corigent.
„„Bucuroşi le-om duce toate...”, scria Poetul. Un exemplu: „La şcoală, mi-am servit colegii cu gogoşi de post, cu gem de caise, făcute de firma „Scalini” (proaspete şi gustoase, ceva mai „neconvenţional”) şi suc (acidulat şi neacidulat). La prima mea oră, de la 10 (clasa de filo), mai era, dintre eleve, o sărbătorită. Am râs cu lacrimi când ne-au cântat „La mulţi ani!” şi-au zis: „amândouă să trăiască, amândouă să trăiască. La mulţi ani!” (pag. 126). Un om care zâmbeşte este un om frumos şi puternic.”
Firma “Scalini” face aşadar gogoşi de post cu gem de caise, nu cu ciocolată, nu cu vanilie, iar sucurile servite au fost şi acidulate si neacidulate!! Aş fi fost interesată să aflu cine le-a produs. Firma “Pepsi” ori (mai) celebra “Coca Cola”? Pe sticlă scria oare Fanta, Mirinda sau Zup?
Pentru că nu zâmbesc deloc, aflu, după un mic efort de gândire, că nu-s nici frumoasă nici puternică atunci când îmi vine să mă iau cu mâinile de păr!
Detaliile astea, groteşti prin lipsa de interes, îs de un comic involuntar care-mi stârneşte compasiunea. Milă pentru un scriitor care-i capabil să povestească asemenea bazaconii, milă pentru recenzorul care le consideră demne de-a fi citate, milă infinită pentru concluzia din final. Toată lumea zâmbeşte, la un moment dat. Rezultă că toţi cretinii devin frumoşi şi puternici de câte ori trag de comisuri în sus!
Dar mai luaţi, că mai avem! Şi-i de firmă!
„Ar putea părea doar reportaje sau simple pagini de jurnal personal, dar povestirile Corinei Lucia Costea sunt înlănţuiri de figuri şi fapte ca într-un serial de televiziune, trăit însă în fiecare clipă. Se citesc uşor, aşteptând urmarea, mesajul transmis fiind doar aparent simplu de înţeles.”
Dacă aşteaptă cineva un comentariu din partea-mi, va fi dezamăgit! Frumuseţea acestor rânduri şade-n faptul că mesaju-i “aparent simplu de înţeles”. Şi nu-i voi rupe vraja! Nu mă lasă inima!
Nu mă lasă nici să trec peste “trecătoarele zbuciumări ale istoriei”, pentru că urmeză să mi se reveleze un miracol: “ Istoria înseamnă oameni, fapte, nu simple date consemnate în cronici şi hrisoave.”
Dar mă voi opri brusc la convingerea că “volumul tipărit vine să confere stabilitatea bine meritată pe raftul de bibliotecă”!
Aş vrea să mai zic ceva dar m-a suguşat emoţia.Mă gândesc că instabilitatea de pe raft ar putea fi dată de un şurub prost strâns sau de o denivelare-n parchet. N-am să spun asta.
Voi încheia doar, vlăguită, citând unicul comentator de sub text şi dându-i dreptate: abia am terminat de citit o “recenzie acută”!


Precum criza literaturii române.

Aceasta este ... ete! A treia postare în blog!

Nu, că acum o să spun ceva! Chiar o să spun. Şmecheria faină cu blogurile astea e că-s mai sigure decât jurnalul de supt pernă - chiar dacă îl laşi intenţionat la vedere, tot nu ţi-l citeşte nimeni!
Vreau să-mi povestesc azi despre cum mi-am făcut io cont pe roliteratura.
Dar inca n-am chef.
Poate-n postarea nr.4.

Later edit:

Mă mănâncă uneori în buricul dejtelor, precum îi mănâncă pe alţii în cur. Mă rog, e acelaşi lucru, dacă-i să privim din perspectiva consecinţelor.
Iată de ce, săptămâna trecută, după ce-am scris ceva dspre relaţia mea năbădăioasă cu Dumnezeu, mi-am dat seama că nu am unde să public textu'.
Şi, cum degeaba îţi ridici poalele-n cap dacă nu te vede nimeni, mi-am făcut cont cu adresa oficială de mail, pe RoLiteratura.ro, unde am fost întâmpinată cu tradiţionalul "bun venit!" şi cu ceva explicaţii de tipul suntem un portal dedicat culturii scrise, cu un obiectiv simplu: refacerea legăturii între publicul larg si literatură.
Mulţumită de ce văz, mă duc să cetesc regulamentul, ca orice om de bun simţ.
Să spicuiesc şi de acolo ceva: Începusem să scriem acest proiect in extenso, cu justificări cu tot.
...'oooopa! Băieţii ăştia nu ştiu să folosească mai mult ca perfectul, atuncea-mi zic, dar merg mai departe, sedusă de frumuseţea lui "oricine poate fi membru al comunităţii" şi deschid prima poezie dintr-un şir oarecare.
Cu minuscule, poeziei îi zicea "ţiţi" şi nu era mare lucru de capu' ei.
Să scriu ceva şi-n dreptul altora, înainte de a aştepta reacţii la ce-am produs io, gândesc, şi elaborez câteva rânduri cerând şi nişte explicaţii de la autor.
Înainte de-a trimete "comul" (ce mizerie de cuvânt!), arunc un ochi la ce-au zis alţii.
Mare greşală! Văz că poezia o prins de minune, mai puţin finalul scris în spanioleşte. Utilizatorul Recheşan Gheorghe zice că nu-l vede pe ţiţi ("al lor", nu "al nostru"!) la "Sangrada Familia" sau în "Plaza des armas". Mă râd un pic, de ce n-aş recunoaşte-o, dar adaug doar un post scriptum, sugerându-i domnului Recheşan numele corect al catedralei. Evident, politeţea m-a oprit să tai şi "s"-ul din "Piaţa armelor". Ăla era bun, atât că-n franţuzeşte!
Depun deci oul şi mă pun pe aşteptat.
După trii zile, răpusă de nerăbdare, cer lămuriri - de ce-adică nu mi-au publicat mesajul?


Şi, pentru că nu am primit un răspuns oficial, îmi voi lua libertatea de-a trage de concluzii în jos, fără el.
Evident, nu oricine poate fi membru al comunităţii roliterare!
Ăia care ştiu să facă acordul subiectului cu predicatul la mai-mult-ca-perfect, nu au ce căuta pe site!
Lucru cât se poate de firesc, până la urmă - ce ne-ar putea învăţa nişte agramaţi şi cum ar putea ei "reface legătura dintre publicul larg şi literatură" ... orice-ar însemna aceasta?!

Mez omaj!

aceasta

este a doua mea postare.

aceasta

este prima postare in blog.